Cădere

Dacă ar fi sa definesc printr-un cuvânt perioada pe care am parcurs-o, sau o parcurg de o vreme, acesta ar fi: cădere. 

Obișnuiesc adesea să mă uit la mine din afară, ca un spectator in care-s vii doar ochii și care nu poate interveni nicicum să schimbe firul acțiunii. 

În fizică, poziția și mișcarea unui corp sunt relative. Pentru a le putea descrie, trebuie să alegi un punct de referință. Nu există unul absolut corect, dar perspectiva din care privești poate schimba totul.

Probabil de aceea nu mi-am dat seama încă dacă spectatorul meu e un lucru bun sau rău. Uneori te face să te rușinezi și-ți pui singur bețe în roate când nu e cazul, alteori, privirea asta din afară, care e tot a ta - e singura de care te agăți ca încurajare să continui. 

Cumva toți facem asta, mai mult sau mai puțin conștient, numai ca starea aceea de conștiență care face diferența si in care chiar reușim sa ne vedem, o atingem doar atunci când  găsim răgazul sa ne așezăm si sa respiram. 

Cum? Parca am auzit un murmur...”n-am eu timp de prostii”... 

Nici o grija, daca nu ai timp sa găsești acest răgaz, te va găsi el pe tine, negreșit. 

Trăim atât de mult pe pilot automat, încât nu mai știm sa recunoaștem momentele in care ar merita sa ne oprim pentru a le înțelege rostul, iar proverbul cu pragul ni-l amintim mereu prea târziu, chiar daca el a fost acolo mereu. 

Pilotajul acesta vine pe nesimțite, când se aduna tot mai multe sarcini de rezolvat, când timpul se comprima, problemele ne copleșesc si la un moment dat apeși butonul “Pilot automat”. Pentru o vreme chiar ai impresia ca funcționează, ca încă deții controlul si te poți relaxa. O relaxare falsa, care nu te face decât sa-ti atribui si mai multe false super-puteri.

Până într-o zi când mâinile cad grele pe lângă corp si picioarele par de plumb. 

Așa începe căderea.

‘’Sunt doar obosit, trebuie sa mă odihnesc mai mult. Azi o sa merg la somn mai devreme”...doar ca nici somnul nu mai e acolo când îl cauți. E ocupat si el. Vine si pleacă după cum îl taie capul. Lasă, mâine o sa reușesc... Ce sa vezi? Nu se întâmplă. Ba din contra, in pauze te mai si trag de mânecă toate vocile din lume venite sa-ti amintească de ce nu ai făcut, ce ai amânat, vin cu toate întrebările pe care nu ai vrea sa ti le pui, cu toate îngrijorările nerostite, cu toate lacrimile înghițite, iar dimineața pe care o aștepți ca pe o binecuvântare, te găsește si mai sleit de putere.

Începi sa amâni termene, sarcini, promisiuni si negociezi cu tine: lasă că o să am timp in weekend, lasă că in vacantă va fi timp sa rezolv mai multe. Doar ca acestea vin si trec si te întrebi buimac ce s-a întâmplat, că nu ești nici mai bine, nici mai aproape de ceea ce ti-ai propus.

Ceilalți se uită la tine si nu înțeleg de ce nu te mai ții de cuvânt, iar tu încă nu știi să explici. Ai face multe, dar mâinile si picioarele astea grele, plumb ... si gândurile astea care nu se mai opresc si nu reușești sa le alegi pe cele mai importante, nu reușești sa prioritizezi, nu reușești nimic, dar forțezi, încă forțezi normalitatea.

Cumva funcționezi in continuare si hotărăști ca prioritari sunt ai tai. Ei sa fie bine. Pentru restul speri in înțelegere sau pur si simplu anulezi orice gând in acea direcție. Numai ca nici așa nu e bine, pentru ca orice alegi descoperi ca e de fapt doar vârful unui aisberg si e mult de cuprins, iar tu te simți o furnica care nu va reuși vreodată sa mute muntele. 

Apoi vine iritarea.

 Fiecare noua solicitare începe sa doară.  Cei din jur nu înțeleg cu ce au greșit, nu înțeleg de ce te-ai schimbat, ca nu mai ești acel monument de răbdare la care puteau apela fără probleme in orice moment. Si atunci iar se așează spectatorul si-ti trimite priviri reprobatoare, iar tu te scuturi , iți ceri scuze , găsești o justificare aparenta si mai încerci sa rezolvi ceva....si încă ceva....si încă ceva.

Până in ziua in care....analizele tale nu mai arata deloc bine, iar daca te uiți mai adânc constați ca te-ai dat pe tine la o parte atât de mult, crezând ca faci mai mult loc celorlalți, doar ca loc si-a găsit si o boala autoimuna. Bun, hai sa vedem cum facem să conviețuim...

Si, daca nu era suficient, într-o zi, când te privești in oglinda, pielea ta țipă prin toți porii “hei, uita-te la mine, petele astea nu erau aici!” , iar medicul te întreabă daca ai trecut printr-o perioada stresanta in ultima vreme, daca dormi.

Si începi sa înțelegi.

....cădere, asta vede spectatorul. Dar si o plasă de păianjen care reușește sa te tina cât de cât, suficient cât să atenueze căderea cu încă o treapta la fiecare greutate pe care o mai iei in brațe.

Acum sunt una cu spectatorul.

Multa vreme am tăcut si am privit, pentru ca doar atât am mai putut. 

Acum învăț să respir.  Încerc să iau pauze reale când nu mai am resurse. Încerc sa fac pași mici spre mine, iar. 

Cel mai greu e sa găsesc răbdarea de a explica de ce nu mai pot ce puteam, de ce am nevoie de timp si ce înseamnă acest timp pentru mine. Uneori, tocmai cei de lângă tine înțeleg cel mai greu. Pentru ca ceea ce nu se vede nu are cum sa doară, nu?

Poate am tăcut mai mult si ca să pot iubi mai mult. 

De data asta, pe mine întâi.