Intruna din statii, printre calatori se urca si o femeie, taranca romana neaosa, un zdrahon de femeie cu sort inflorat si papuci roz, cu sacose, papornite, cosuri pline cu legaturi de marar, opintindu-se toata printre oameni, in inghesuiala, sa-si gaseasca un locsor in care sa-si odihneasca bagajele:
-Op, op, op, pardon…pardon…se strecoara cu greu.
In toata aceasta forfota, inevitabil, atinge o “doamna”, genul de contesa in dizgratie, care are impresia ca soarta ii joaca o festa urata si o obliga sa coboare printre plebeii ingramaditi intrun autobuz, intro zi de vara. Reactia acesteia nu se lasa asteptata, de parca atat astepta ca sa-si poata etala superioritatea neremarcata inca de nimeni:
-Ei, chiar asa! Pfff, pufneste dispretuitor.
-Chiar asa, ce sa fac? Vine raspunsul dintre sacosele care se indaratniceau sa nu incapa in spatiul stramt dintre scaune.
- Mai are omul si grija, se aude replica pretioasei.
-Eei, se mai si fereste omul, cand e atentionat !
Raspunsul prompt al femeii, licarirea sagalnica pe care o avea in ochi, mi-au adus instantaneu zambetul pe buze. As fi pupat-o, zau, pe obrajii mari si rosii, ca prea mi-a fost draga
P.S. Si ce frumos mirosea mararul!... vorba lui D.R. Popescu
